Falling dreams

Sa spunem ca am ajuns in starea penibila in care imi plang de mila.Mai sunt 87 de zile..pana la vacanta..si implicit pana la pierderea lui.Sunt o multitudine de preocupari si sentimente si frustrari care isi fac loc in fiecare bucatica libera de gand.Le-as intreba ce doresc,dar stiu deja..vor atentie si trag cu dintii de ea..de parca eu as fi din fier,ca sa rezist tuturor..tampenii!.
Ah.pur si simplu nu-mi vine sa cred cat de repede au trecut lunile.nu-mi vine sa cred cat de repede mi s-a distrus castelul..nu-mi vine sa cred cat de repede il voi pierde.Ok,sunt melodramica,dar e dreptul meu sa fiu.
Nici macar nu stiu…Cum ar trebui sa privesc toata asta?Nu incepe sa spui ca trebuie cu’speranta’pentru ca stii ca nu o voi face.nu pot.Stiu ca daca ai fi langa mine mi-ai spune ca voi fi bine si ca voi continua sa traiesc.Din nou,stiu ca asa va fi,dar sa nu-ti imaginezi ca voi fi aceeasi’eu’de pana acum.Va fi o ‘eu’ mai putin visatoare,insa mai puternica.Va fi una mai...diferita,insa aceeasi pentru tine.
Ce am incercat pana acum sa fac nu a fost sa-mi accentuez durerea si nici sa scriu niste randuri de’nu ma uita’.Am vrut doar sa ramana scrise,pentru a-mi aminti candva ca al doilea capitol e pe terminate..si se termina asa cum a inceput..cu tine.
Mai are sens sa-ti spun ‘ai grija de tine,macar pentru mine?’…